Cum trece timpul….
Imediat împlinesc un an şi jumătate…Uitându-mă în urmă, îmi da seama că timpul trece şi eu nu mai sunt un bebeluş, sunt deja un copilaş.
Îmi place foarte mult afară, în parcuri, laWeekend, la bunici, cu copii, dar cred ca fiecare copilaş adoră să iasa afară, la joacă, mai ales după o iarna atît de lungă…
Las imaginile să vorbească în locul meu…:).
Dacă cineva m-ar fi întrebat acum câţiva ani: “Vei avea emoţii la aniversarea copilului tău?” Aş fi raspuns: “Probabil, cu organizarea evenimentului, cu invitaţii, sau ceva asemănător”. Acum dacă mă întrebaţi ce-am simţit când fiul meu a împlinit un anişor, aş răspunde cu totul şi cu totul altceva… Când au plecat invitaţii, când m-am “liniştit“ (aparent), mi-am dat seama câtă încărcătură emoţională a avut acestă zi şi va avea de acum înainte cât voi trăi… şi cred că până nu eşti pus în situaţie nu realizezi ce înseamnă pentru o mamă să serbeze aniversarea venirii pe lume a copiilor ei.
mai departe
Ce e în mintea mea, acum la un anişor… nu veţi putea ştii niciodată… sau… poate odată o să vă povestesc… Mă mai gândesc…
Cum a trecut acest an din viaţa mea? Pentru mine, zic eu că bine, poate pentru cei din jurul meu puţin mai greu… sau poate nu… la început cred că erau nerăbdatori să vin pe lume, odată ce m-au văzut s-au liniştit şi s-au bucurat, iar apoi au început alături de mine (eu să descopăr, ei poate să redescopere) acest miracol pe care ni l-a dăruit Dumnezeu… viaţa. Şi pentru mine este fascinantă fiecare zi, pentru că zilnic învăţ şi descopăr câte ceva… Şi cred că şi pentru cei din jurul meu… este un miracol, cum de la bebeluşul micuţ şi neputincios, am învăţat să stau în funduleţ, să-mi coordonez mişcările, să mă târăsc, să merg în 4 labe, să umblu, să comunic să mă hrănesc, să mă joc … mai departe
Se spune că o imagine face mai mult decât 1000 de cuvinte… Nu stau acum să vă scriu cât de bine ne simţim toţi 3 la mare, uitaţi-vă la poze:
Daţi un click pe poză:
Am ajuns la 9 luni… stau foarte sigur pe mine în fund, nu mi-e frică dacă cad… mă ridic într-o clipită. Acum mă plimb în patru labe prin toată casa. Nu-mi place în picioare, stau puţin, fac doi paşi să o bucur pe mămica şi repede mă trântesc şi merg iar în patru labe. E mult mai uşor. Îmi apuc jucăriile făcând pensa digitală şi le arunc pe toate jos… nu-mi prea plac jucăriile, sunt interesat mai degrabă de telecomandă, sticle, cutii, etichete, etc. Pe toate le-aş mânca dar mi le scoate repede cineva din guriţă. Am voie să mănânc numai supică, pireu de fructe sau legume, mămăliguţă, brânzică şi bineînţeles lăptic fără de care nu merg la culcare. Mămica tot caută reţete noi, îmi pregăteşte totul ca la carte să cresc mare şi sănătos. Nu-mi place în casă şi am noroc tot cu mămica care mă scoate în fiecare zi în societate, prin parcurile din jur şi în week-end. Nu prea îmi convine că tăticul e tot plecat, mi se face dor de el, dar şi când vine acasă ne jucăm până ne ia somnul. mai departe
